m-au părăsit și trenurile care treceau năruindu-se-n gările trupurilor noastre,
locomotiva încă mai aburește în absintul nediluat de vitezele orbitoare,
alergăm în pofida anotimpurilor desprinse din icoane impure
veșnic dependenți demonilor trăitori în sâmburii nedespicați,
îngerilor murinzi din iubirile noastre ascunse-ntr-un petec de vină
le cerșim copilăria rătăcită prin deșertul unui azil de dorințe,
geometriile noastre n-au intersecții viscerale, sunt umbre,
ca pietre cioplite de clovni râzători de sentimente
derizoriile, dragostele împreună, au un soi de mistică woodoo,
ne așternem pe pajiștile de pământ ale toamnei
și apoi, calm, precum caii nepotcoviți
cu aripi largi,
călătorim înspre noi înșine sau ce-ar fi putut a fi