pentru fiecare răsuflare irosită am pus deoparte câte două lacrimi
să pot spăla picioarele și mâinile celor care mă vor urma

Pământul nu se oprește la încrâncenarea mea
și nici supărările nu-i spun mare lucru
dacă tot am catadicsit să vin în lume
trebuie să-i semăn întru totul, din cap până-n picioare

cine seamăn vânt culege furtună ai spus
pe când aruncam vorbele de prisos în brazdă nouă
și nu credeam că rodul va fi atât de greu
încât să mă culce la pământ

dacă ai un vis nimic nu-ți mai stă în cale
numai că trupul meu răscolit zace la pământ
îngreunându-mi pașii, poticnindu-mă
ca o ghiulea tăcută în plină descompunere

în marea carte a vieții toate sunt scrise de o singură mână
și nu poți spune că nu știe stânga ce face dreapta sau invers
pentru că mâna aceea nu poate fi mituită sau adormită
așa că ferește-te de judecata ei fără cusur

de ce-ai îngăduit să-ți fie zdrobită ființă?
dacă nu-i lăsam de unde aș mai fi strâns lacrimile?