Amurgul sângeriu, înscris pe cer,
s-a dus, și al său farmec nu mai doare;
luna a-nfipt un corn de rinocer
în fruntea nopții, spre a-i da splendoare.

Am grăbit pasul, dar, din urmă, turma
de stele ce pasc iarbă nevăzută
mi-a amintit că rătăcit-am bruma
de întrebări pe-o cale neștiută.

Pulsa trecutul, să-mi întoarcă pasul
spre dimineți cu zâmbet de april,
când nu-mi păsa că va veni și ceasul
regretului adânc, duios, febril.

De-aceea, chem albastrul să se cearnă,
cât încă nu-s captiv în trista iarnă.