1

Zâmbesc adâncurilor. Poate și ierbii. Cine știe,
ăsta să fie norocul iepurilor!
Poate că mersul pe vârfuri presupune un
accent în plus. Grav. Boante sunt cuiele frigului,
de se opresc la suprafață, să păstreze căldura pașilor tăi.
Acum, sentimentele au ochi de

iepuri. Ne privesc sfioase de dincolo de zăpadă.
Este ceva! Poate chiar mai mult de atât.
Poate frigul s-a întors pe partea cealaltă,
uitând pentru ce-a fost trimis. Devine
risipitor în răceala-i supremă. Docil.
Induce în lume un tremur prelung.
Liniștit, zîmbesc adâncurilor.
Oare și ierbii în care se pierdeau iepuri albi,
răniți de strălucirea soarelui?


2

Zorile au ceva din mersul tău pe vârfuri, înaintea
ăstei amiezi ce sosește în grabă.
Parcă ar vrea să descrie, vizibil,
arcuri de cerc de-a latul pământului.
Dacă zilele și-ar pierde ritmul,
arcușul ar scârțâi pe corzi mult slăbite,

iernile s-ar topi în cuptoarele verii,
entuziasmul ar fi doar un supliment inutil
pentru pastișele care nu-și mai recunosc modelul.
Undeva se ascund iepurii, de nu-i mai vezi, bată-i norocul!
Repede, să nu-i lovească pustia de
iarnă. Sfioși, odată cu pașii tăi
lunecoși, odată cu zâmbetul tău pierdut.
Oare zăpada iepurilor are ceva din
rana pe care o face luminii înghețul din privirea ta?