Mai vine tiptil încă o dimineață

Mai vine tiptil încă o dimineață
Așezând încă o mărgică pe ață,
Încă o noapte neagră a murit
Împlinind același antic rit
Încercând să umple ciudata urnă
În care se pierde în scaldă orice urmă
În care se tot adună și se pune
Câte un strop, câte o bucată de lume,
Unde nimeni nu trage o ușă
Peste mormanul fumegând de cenușă.

Mai vine timid încă o dimineață
Nici ea nu știe de va fi divă sau cață
Și-atunci cum pot să știu
Dacă am murit sau sunt viu?
Poate c-ar fi mai bine să mă ciupesc
Și-o fac dar aud un ecou îngeresc,
O coardă întinsă, sfioasă vibrează,
Poate că am ciupit un capăt de rază
Și trupul meu în loc să fie doar tină
S-a schimbat cu tot în lumină...

Mai vine pe lume încă o dimineață
Râzând scârțâit ca o ruginită paiață,
O miros dar nu miroase a moarte
Parcă are iz de hârtie, de carte...
Să fie ea acea dimineață eternă
Care zâmbește aromitor întinsă pe o pernă
Umplută cu fulgi din aripi de îngeri
Sau perna e rana din care nu mă satur să sânger
Nici ea nu știe care e umărul care-i plin de scântei
Din șirul fumuriu de femei.

Am să o iau de pieptul ei generos
Și am s-o sug și-am s-o rod pân-la os
Am să o pun s-o privesc sus pe prici,
Am s-o trimit eu pe ea la servici
Și am s-o aștept să vină pe sora ei
Să se așeze și ea în șirul șerpuit de femei
Sau poate ea va fi ultima șansă
Să rămân așa ca o statuie în transă
Așteptând să vină tiptil și timid pe lume altă dimineață
Care să-mi picteze nemurirea pe față