Copac,
ești pom sau fiu de dac?
Că niciodată nu te-am știut
În fața sorții mai sărac
Și mai străin de ce-ai avut.

Nedemn
ți-e trupul tău de lemn,
În care veacuri ți s-au ros
De frica asprului îndemn
De-a pune dușmănia jos.

Părtaș
la ce suntem, de-un ceas
Tu ne resfeți, și te cobori
Priceasnă-n visul ce-a rămas
Cunună nopților surori.

Și iar,
de-o fi să fie clar,
Eu vreau de-acuma să rămâi,
ÃŽn veci destinului altar,
Ființei dace căpătâi.