nu mai ești,
străzile care ți-au purtat pașii
sunt pelicule dintr-un film mut,
suntem numai gesturi oprite la jumătate,
ceea ce urmează vom avea timp suficient
să deducem

nici îmbrățișările tale
nu au existat,
nici surâsul, nici sărutările,
când lumea ni se părea atât de pitică
îmi strângeam degetele și le făceam ochean,
uite, iubito,
așa putem vedea direct pe lumea cealaltă,
ne vom retrage acolo,
vom râde de ceilalți care se cred încă vii

putem vedea cum voi ajunge bătrân,
putem vedea cum vei ajunge un fel de ferigă
privind dintr-o fereastră
cu storul ridicat pe jumătate

totul era un joc,
eu visam carusele, balansoare și o zăpadă prăbușită concentric
sub formă de confetti,
feșe sterile căzând de la balcoane
plutind în aerul din ce în ce mai subțire,
tu roteai un cub rubik,
ba era seară,
ba era dimineață,
ba era ieri,
ba eram tu, ba erai eu,
cubul avea toate fețele de aceeași culoare,
un cod morse cu o singură linie albă
care îți traversa podul palmei

ia-mi pălării, asta îmi spuneai,
ia-mi pălării,
mă voi deghiza în iubita la care ai visat totdeauna, te voi aștepta
cu ochii umezi sub borul mai lung cu fiecare zi
în care lipsești

nu am știut
să merg în alt ritm decât în cel care te ucide pe dinăuntru,
nu am știut să caut spații mai vaste
în care să încăpem amândoi

nimic nu ne mai poate ascunde,
camerele de hotel au rămas și acum răvășite,
atât de multe amintiri rușinoase au cu noi
de pe vremea când
fugeam unul de altul,
amândoi de toți ceilalți,
toți ceilalți de forma pe care o iau lucrurile atunci când rămân singure
cu adevărat,
se îngusta noaptea, ne strângea atât de tare între pereții ei
umezi,
fiecare oră era o scândură pusă între marginile
care ne separau de fiecare dată
la fel

nu mai ești,
străzile nu mai au amintiri despre tine,
în vitrine
rulează diapozitive alb-negru
în care de fiecare dată
fugi, fugi, fugi