e greu să crezi în mângâierile nisipului
când pământul lunecă și mușcă din viața ta
arunci din tine toate filele
de frica unui incendiu iminent
din cuvinte sar literele
ca un cutremur de metafore

crești și scazi deopotrivă
urci cobori iar urci
sinuozitățile pământului și cerului
mușcă și ele din tine
păsările emoțiilor dau roată

ești ca un conglomerat de oase
pline de tainele sinelui
răzvrătită lumina acoperă totul în grabă
apoi umple cerul de vești

ești urma din urmă a umbrei Lui și încapi
într-un sac din pânza necunoașterii umane
sau din pânza cunoașterii aproximative
pe care o tot văd plutind prin mine
și mă sufocă

e greu să crezi mângâierile pământului
când fragmente de ploi răsucesc în taină
copacul vieții și al morții deopotrivă
din care roadele nu mai cad
pentru că tu ai nevoie să și urci
nu numai să te apleci să le culegi

mai bine crezi în mângâierile unghiului
cel mai deschis al fulgerului
acel fulger albastru pe care-l primești uneori
și nu mai poți să plângi vreo două luni
după ce pleacă o parte din tine la ceruri

iar tu rămâi

femeie seacă în pământul cutremurat
mușcat
de umbrele și tainele sinelui
căutându-le anume printre cuiele refolosite
la fiecare răzvrătire de toate cele ceruite
cerute de cer

ceri pauză ți se dă mai departe
câte o bătaie de călcâi și ritmul
pentru a hori în jurul tău neîncetat
căutând căutându-te

și totuși

crezi și lași deoparte ifosele
și mergi înainte cu toate
privind inima ta
ca pe un cactus înflorit în alb

și poate că nu mai îndrăznești
să-i atingi geometriile magice
cu erori. poate.

Anne Marie Bejliu, 1 mai 2017