Pică ploaia în inele,
Peste dorurile mele,
Și mă-mbie-n chip și fel,
Să pun mâna pe penel,
Să pictez natura udă,
Da nu vrea să mă audă,
Eu nu-s pictor, ci poet,
Și voi scrie pe caiet.

Varsă cerul din ulcioare,
Peste creștet și picioare,
Picuri reci și repeziți,
Și prin cuib de pui treziți,
Lasă văl de-nfiorare.
Mama-i ia sub aripioare,
Și îi încălzește lent,
Trupu-i cald, e pansament!

Cade ploaia în șiroaie,
Printre ierburi, mușuroaie,
Peste melcii călători,
Pe gândacii gânditori,
Alungând scripcarii greieri...
Hei, natură, până treieri
Am o vară să-i ascult,
Nu te cert, nu te insult...

Răpăie ploaia-n vâlcele,
Clătind chip de floricele...
Răsturnând butoaiele,
A stârnit noroaiele,
Însă-i spun: ”O, nu mă sperii,
Nici să ai patru imperii,
Voi sta în căsuță, ici,
Și-o să scriu ce frumos pici.”

Ai scos și din râul lin,
Suspine că e prea plin...