În stratul dintre inima copacilor și scoarța cu riduri adînci
era locul meu în strana catedralei, eram cea mai aproape de asfințit,
aproape că ieșeam din formă așa precum iese ochiul unei broaște,
mică precum un cariu minuscul sub ceasul lemnos vegetal.
Acolo aveam senzația clară că turlele de deasupra
trag tare corpul navei ca niște parîme spre centrul ipotetic
al sferelor albastre. La fel cum pădurile lumii trag și ele viața
spre centru ca spițele unei roți.
Eram doar alge noi toți, eram mușchi de pădure, eram rozarii vii,
cineva ținea sforile prinse de acoperișuri cu pumnul drept și le răsucea,
mătura apele oncțiunilor și purificării,
iar noi ne ridicam bine ancorați în cer pe trepte, eram remorcați de vii,
fiindcă e simplu să fi doborît în fundul pămîntului,
dar mai greu e să te ții de cerul emisferei tale, să tragi și tu de rădăcini
să clădești în lumea de jos formele geometrice perfecte
din lumea închipuirii noastre cea de toate zilele.
Pentru a nu lua numele cetăților în deșert.