Prins și legat cu propriile vorbe nocturne
sunt captiv între literele pe care le-am scris,
ca un șervețel folosit și îndesat adânc,
într-un coș tixit cu hârtii ordinare.
Obligat să studiez întunericul cu ambii ochi
am simțit o simplitate îndoielnică,
cu miros de petrecere câmpenească.
M-am înarmat de cuvinte luminoase
și imitând toți oamenii curajoși cunoscuți
am încercat relaționarea, cu orbii din jur.
Eram între urban și rural - un viran clandestin,
înconjurat de depărtări reale trăite,
însă fără opțiuni de: „înainte sau înapoi”.
Nu mă puteam face înțeles de nimeni!
Parcă neuronii mei erau ieșiți în tindă
s-o dea cu amorsă, înainte de var.
Totuși cineva ca un sărman se-apropie,
și-mi șoptește:
„Când mai treci prin țara orbilor
închide și tu
un ochi.”