Pătrunde-n miez ca-n propria sa casă,
desculț, lăsând afară toată zarva.
Și-a scuturat din sine toată pleava
de litere cu voce lipicioasă.
Afară a lăsat scrumul din vise,
idei hibride înmuiate-n ceață.
Ca niște pești zvâcnind la suprafață,
se-ntorc lumini din lumile închise.
Aici nu-i timp uitat între crevase,
să-și roadă clipa, cinic, în măsele,
nici glasul vreunei umbre ușurele,
să-i intre Albăstruiului în oase.
Din sine întru sine, doar minunea
cântă domol o melodie lină,
purtată de-un ecou în serpentină,
care-i asigură conexiunea
cu miezul grav, pulsând în plasma oarbă
ca fătul în placenta unei mame.
Cântec purtat de infinite game,
în sine însuși iar să se absoarbă.
Vrăjit e Albăstruiul, cum nu-i altul,
sorbit de-o notă-n ritmurile fine.
Trecut în cântec, resorbit de sine,
va ști, de-acum, cât e de sfânt înaltul.