cât de mult mi-a trebuit ca să mă înțeleg și să mă accept
eu, trestia gânditoare într-o mare de neliniște

am acceptat că trebuie să mă nasc cu toate că nu m-a întrebat nimeni
am luat prima palmă pentru că refuzam cu încăpățânare că țip
și mi-am făcut drum în viață de-a bușilea, cu coatele
până când mi-am dat seama că pot să fug
și din acel moment sunt într-o fugă continuă
depărtându-mă de mine însumi
să nu! a fost prima porunca
însoțită de cele mai felurite poveri cuvinte
a fura, a minți, a răni, a râvni,
dar în fiecare an cobora peste sufletul însetat
noaptea iubirii necondiționate
sfidând moartea,
cu moartea pre moarte călcând

odihnește-te suflete
căci fuga asta bezmetică nu duce nicăieri
nu poți fugi de tine așa cum nu poți fugi de umbra ta
ești tot în tot așa că trebuie să te accepți
cu bune, cu rele, cu tăceri
și mai ales
cu uitări