Și prin lumea imaginației mai trec valuri tulburi,
cărând sedimente dintr-un miracol abia întrezărit;
că și apele imaginației uneori fac doar valuri,
atât cât să provoace o revărsare
dincolo de închipuire sau dincolo de cuvânt.

Mi se pare că apele de azi sunt mai cristaline
sau măcar suportabile, cât să-ți clătești ochii
după zgura depusă peste sentimente.

Realitatea îți e necesară,
atâta timp cât o poți da la o parte ca pe o perdea,
ca și cum un iluzionist și-ar trece palmele peste ochii tăi,
să vezi altceva.

Și tot așa, trăgând într-o parte și-ntr-alta perdeaua,
treci dintr-o realitate în alta, din ceva în altceva;
totul rămâne realitate pe măsura închipuirii.

Și-ntre aceste lumi, bați ca un metronom:
jumătate spre cuvânt; jumătate spre lucruri.

Ne suportăm unul pe altul; uneori, chiar ne iubim,
fiindcă nimic nu-i mai luminos
decât ochiul care și-a frânt săgeata în mii de bucăți,
decât brațul care s-a lăsat dezarmat de iubire.

De-acum, și apele par să se reverse a bine:
în legea care mișcă lumea e-nscrisă limpezimea.