cu ieslea străpunsă
de pietrele nimicniciei umane
El nu uită să se nască
să ne crească în tâmple și-n venele aspre
iubirea
când în ură scăldăm adevărul Lui

pe toate cărările
pe care a umblat gândul curat
păsările l-au străpuns cu graiul lor
reînvățându-I înțelepciunea

s-au perpetuat cu aripi
și visele toate le-au împins către noi
cei care
așteptăm pe margini de stânci ascuțite
cântecul umbrelor
să ne umple viețile
cu urmele cuvintelor nenăscute

într-un limbaj aparte pe care noi nu-l trăim
El ne așterne sub tălpi
iubirea

iar deasupra noastră

coroana de spini acum rotunjiți
de îndoiala micimii noastre

aprindem candele. de ce?

aprindem brazii. de ce?

împodobim sărăcia gesturilor. de ce?

la mulți ani ne urăm. de ce?

--------------------------

unde ne mai este locul pe crucile așteptărilor
și dacă ni-l vom găsi cu adevărat vreodată
câte așchii vom cunoaște din ele? câte?

Anne Marie Bejliu, 19 decembrie 2017