Trec clipele tăcute peste marea-nvolburată.
Din adâncuri se nasc monștri ce mă sfâșie mereu.
Luminând din zări albastre, pare-un soare sau un zeu,
O nălucă sclipitoare peste valuri se arată.

E zeița întristării? E un înger? Prometeu?
Parcă-ntinde-o mâna albă. Încearcă să mă scoată.
Un monstru cu dinți săbii se apropie de-odată
Și înfige cu putere colți-i tari in trupul meu.

Îmi răpește visul dulce: ochi albaștri - cer senin
Mi-l alungă-n lume, in universul nesfârșit.
(Stau acum precum un câine și-mi ling sufletul rănit)
În tăcere plâng și sufăr, uneori încet suspin.

Mare rece, înghețată, fericirea mi-ai răpit.
Cât pe lume oi mai duce-o, voi iubi la infinit.