Dorul e-o tăcere curgătoare.
Singurătatea i se deschide-n câmpul altei inimi,
până vine o himeră și-i schimbă cursul.
Căutare fără de leac duce-n apele sale,
doar izvorul îi mai știe
noianul de oglindiri efemere.
Urcă, uneori, spre un cer
capitonat cu singurătăți provizorii.
E-o vreme, în aparență, tulbure,
dar trece, arzător, prin singurătățile de pâslă,
creează noi intrări către inimi,
alte ieșiri către lume.
E ursită sau îndrăzneală de-a crede
că nimic nu rămâne în propria matcă?


Cândva, norii trecători
n-au să mai tulbure ora
când pașii tăi desculți pe nisip
au să-nfioare de dor melcii de mare.
Soarele, vesel, o să-și facă plimbarea pe cer,
până va trece la somn, să te viseze în voie.
Va mai fi un răsărit, cu inimi deschise,
cu sunete ce vor înăbuși preatârziul din noi.