Pandantive sufletești...

Iubite! Hai, să fumăm din nou pipa timpului frumos,
petrecut cândva de amândoi,
un Cătălin și-o Cătălină sub clar de Lună plină,
deocheați de un Luceafăr trecător,
când cerul scâteia feeric,
în nopți târzii pe daluri și câmpii
și în tainică noastră grădină,
cu râu la picioare.

Iubite ! Hai, aprinde-mi o țigară,
din rugul încins în focul inimii flămânde de iubire,
cum numai tu poți și știi că îmi place,
să botezăm din nou cu vin roșu amorul sfânt,
iar nunta de fluturi ce ne-a înconjurat,
rămâie argumentul celor viitoare,
în amintirea noastră, trandafir neuitat.

Iubite, mai strânge-mă în brațele tale ocrotitoare,
așa cum numai tu și iedera știe s-o facă bine,
să adormim din nou împleticiți în patul fericirii,
ca doi copii cuminți, aleși de soartă,
uitați de lumea frământată de neputinți,
uitați de griji, sub stele fără plată.

Iubite! Hai, să culegem iarăși menta fericirii,
să botezăm iubirea, cu esența ei fidelă, vie,
printre flori de câmp și murmur de izvoare,
desculți prin roua dezmierdărilor,
în fugă nebună de răul ielelor neiertătoare.

Iubite! Hai, să reaprindem focul iubirii noastre,
sugrumat dintr-o simplă prostie,
ca soarta Desdemonei.
Iubite, pandantiv sufletesc, mi-e dor de tine!
Și de păcatul nostru lumesc,
sfințit de iubire târzie.

12-02-2018