Nu toate insulele de pe hartă au neapărat și naufragiați pe ele.
A mea de exemplu are, e una populată, mă are pe mine,
care mie, încă nu-mi e foarte clar dacă eu am găsit-o
și am ajuns eu înot până aici,
sau, mai degrabă insula m-a găsit pe mine.
Știu doar că nu am ajuns aici din întâmplare,
adus de curent.
Pe mine unul, în mod sigur m-a adus destinul,
fiind că, spre deosebire de alți naufragiați,
care mor de plictiseală, și doar învață peștii să înoate,
pe insula asta a mea, e de muncă de te tâmpește.
Aici, construiesc, dărâm, iar construiesc, iar dărâm,
în mai multe planuri și pe mai multe de direcții.
Am câteva șantiere, la care lucrez în același timp.
Și dacă n-aș fi singur pe insula asta a mea,
mi s-ar putea povesti:
Că fac prea multe chestii deodată.
Că d-aia nu-mi ies.
Că lucrurile se fac pe rând.
Că se prioritizează după un algoritm, care mie îmi cam lipsește...
Că, din păcate am și alte lipsuri...
Însă, eu aici mă lupt cu toate de unul singur.
Și după părerea mea, lucrurile îmi cam ies.
Șantierele mele sunt cu adevărat niște ruine.
Dar asta e și idea, tocmai asta le face interesante,
comparativ cu alternativa serioasă,
a magazinului de articole pentru naufragiați,
în care n-ar fi intrat niciodată nimeni.
În general, lumea evită să construiască pe pământuri virgine.
Construcțiile grandioase se ridică doar pe ruinele altor construcții.
Asta însemnă că și aici la mine o să se construiască,
peste ruinele astea ale mele.
Sună frumos,
dar pană una alta, de insula mea nu mai știe nimeni.
Ea este doar aici, la mine,
adică, doar în capul meu, mai precis.