turnul cuvintelor a devenit inutil
în clipa în care am atins cu obrazul
singurătatea
totul s-a încheiat
naivitatea lipsa de vlagă
forța interioară a inimii
nimicul l-a acoperit
copilul de sticlă a început să cânte
singurătatea l-a plăcut
banca așteptărilor s-a frânt
la un capăt stau eu la celălalt
ceea ce a rămas din mine trecut
totul se frânge într-o clipă
în jurul crucii cei rămași aștern răsaduri și flori
multe flori albe și galbene
ca o prietenie neterminată
sau
o înțelepciune accesată în esențele ei
profunzimi fără de început fără de sfârșit

în liniștea rugăciunilor
prezentul zgârie clipa ca o pisică albă
umple coșul metaforelor vieții
și tu aștepți să mă bucur
bine
mă bucur apoi te întreb încet:
pot să plâng?

Anne Marie Bejliu, 26 mai 2018