agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-09-20 | |
cum oamenii devin născociri
despre ceea ce nu vor fi vreodată nici aer, nici lumină, nici cruce pe care, la nesfârșit, să urci, să te simți extrem de util tuturor celorlalți dumnezeule mare, îți spui, lasă-i cu ape care se învăluresc tot timpul, sufletul lor să nu se poată vedea decât prin ochii celorlalți și în nici un alt fel de oglindă fără chip să fie, fără trup, doar spirite vii care pot mișca lucrurile, anotimpurile, singurătatea, lasă-i să lumineze din interior, să se vindece astfel interiorul lor să fie un fel de biserică de unde toți sfinții demult au fugit, toate rugile, toată pocăința fiecare cu felul lui de a străluci în imensitatea asta de negură, în imensitatea asta de tristețe aproape materială, pe care o vezi nevălurită în toate apele pământului cum și apele sunt născociri ale ochilor, precum sunt lacrimile născociri despre tristețe, despre frustrare și teamă cum și aripile sunt născociri ale zborului, cerul a avut nevoie de păsări și și-a închipuit păsările, atât de simplu a fost, să fie păsări, a spus, și a fost ziua a cincea și uite cum aerul a început să își dovedească utilitatea cum stăm amândoi, eu - atât de rigid, tu - atât de neverosimilă, două născociri despre ceea ce nu vom fi vreodată, câmpii pe care, în înserare, rătăcesc închipuirile noastre și urlă că sfârșitul e din ce în ce mai aproape împăcați-vă, oamenilor, prima dată cu voi înșivă, a doua oară cu toți ceilalți, e o întâmplare că suntem împreună aici și acum, în clipa asta care se îneacă în toate oglinzile apelor care nu s-au ridat câtă însingurare, câtă mâhnire, câtă sfântă și imensă resemnare, ca și când ți-ai ști data exactă a morții, data exactă a propriului eșec și câtă neputință mai poți cuprinde, câtă parte umană din tot ceea ce devine firesc dar, în cele din urmă, atât de neomenesc, ascunzi pe dedesubt un fel de diavol care atât de mult a plâns până s-a transformat în femeie jasmine tea între doi oameni care s-au închipuit unul pe celălalt despre toate acestea nu am apucat să-ți vorbesc, nici despre cum mor visurile înainte de a prinde contur, care sunt închipuiri ale nesăbuinței lor, ale propriilor însingurări, ale propriilor eșecuri nici despre cum suntem mici suflete care cred că fericirea e atunci când atât de aproape suntem unul de celălalt, că îți pot vedea respirația în vreme ce eu nu respir, nu aerul e cel care lipsește în jur, ci oamenii care nu vor să fie altceva, născocind povești despre ei, despre ceilalți, despre vini mai mult sau mai puțin închipuite altfel nu ar mai fi ei despre toate acestea nu am apucat să-ți vorbesc, nici despre cum crește îndoiala în sufletele părăsite, nici despre cât de oameni sunt oamenii mici, despre cât de neoameni sunt oamenii mari, despre cum înfloresc, peste vară, a doua oară, salcâmii, dar numai în cimitirele de unde au fugit toți morții despre născocirile mele despre ceea ce nu voi fi vreodată un fel de drum care șerpuiește printre ciulini și care dă într-o râpă
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate