toamna melancolia devine mai pură
iubirea o învăluie și o alimentează
presimțire voluptoasă și de anvergură
că naturile mor și-apoi se întrupează

setea de primăvară vizibilă-i la arbori
la florile care-au sfârșit arse de soare
conștiința demiurgică răsare printre nori
convertind melancolia în flăcări tremurătoare

toamna fluxul creației trece prin dramă
naturile trec printr-o plăcută oboseală
apoi se dezvelesc de putrezita maramă
zăpezi purificatoare așteaptă-n pielea goală

știu că Dumnezeu nu are tendință distructivă
e iubire absolută renascentă creativă