iubirea umple golul gândurilor mele
ca o erupție vulcanică vertiginoasă
este mânia când nu ajung la stele
să respir lumina sacră savuroasă.

corpul vibrează ca o coardă de liră
ascunse melodii să scot la suprafață
în actul creativ tâmplele transpiră
infinite doruri transpuse-n prefață.

un flux de armonii nutresc de la viață
avânturi tumultuoase propulsez spre cer
nu e nici o taină timpul mă învață
să trăiesc frumos, să iubesc, să sper.

ies mereu la lumină din negură și ceață
cu aspirații mari din sufletul prosper.