Tăcerea
ca o stăpână a liniștii
are și strâmtorile ei.
Ochiul
ca o cameră de compresie
cu ieșire rectangulară de cearcăn nocturn
scanează,
resentimente sclipitoare de dragoste.
Tristețea
atrage întâmplări interioare:
melancolii de-a valma despre nerod și pagubă,
surplus de lichid ocular, freamăt nazal,
fără chef de somn!

Între două fulgere
e-o vreme încorsetată, ca un blestem;
doar ecoul surprinde
făcând trimiteri, spre a doua judecată.

Smintiții rătăcesc benevol,
dând vina pe o hartă neactualizată,
scandând gălăgios imnul șicanelor,
despre capra vecinului.

Iar noi iubito
am putea să dăm drumul amintirilor,
să se sărute.