Peste țara dintre ape
au venit să se adape sfinții.
Izgoniți de uscăciune
au plecat purtând cu ei
vechi istorii, mândre fapte
și povești cu semizei.
Unde pleci? de unde vii?
se întreaba între ei,
iar din ochii lor cei magici
curg cascade de scântei.

Eu, ce sunt acum om simplu,
stând la un pahar de vin
cu un înger dintr-acesta
răscolesc al meu destin...
Ah, trecutul meu cel tainic,
printre gânduri rătăcit,
a căzut cu multe lacrimi
sub blestem, pecetluit,
într-o liniște deplină, spre uitare.

De-aș putea s-arăt vreodată
ale mele aripi lungi,
cum cu-o dragoste deșartă
eu zburam printre năluci
și eram privit și eu
ca un pui de semizeu...
Azi, falnica-mi istorie
stă-ngropată-n pronie!

Într-o liniște deplină,
acel înger calm m-ascultă,
râde, plânge, retrăiește
fir cu fir a mea poveste.
Aripile lungi exultă,
înspre abis se avântă,
iară timpul curge invers.

Jos, pe fund, timpul a stat.
Și liniștea e mai adâncă!
În iubirea lui cea mare
sfânt potir își pregătește,
joc de numere, descantec...
Tot blestemul isprăvește.

Pe-un zbor lin,
ca o făclie-n întuneric,
alb în noapte strigă vestea,
îngerul.
Eu sunt mut, devin un Toma!

Joc de mare și deșert,
e și noapte și lumină,
îngerul cu chip inert,
blând Potirul mi-l închină.

El de-a pururi printre îngeri,
cunoscut va fi mereu,
mare pui de semizeu.

Eu cu aripi lungi crescânde,
voi privi etern spre sfântul,

Cel ce mi-a salvat trecutul.