agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 263 .



Cronicile de Ammoudia*
poezie [ ]
scurt remember

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dedal66 ]

2020-02-05  |     | 




I. Debarcarea

Era o iarnă fără sens de blândă,
în Popa Nan mocnea un șemineu,
iar noaptea, ca o fiară, sta la pândă,
să-l ducă în pustiu pe Dumnezeu.

Să-l culce în deșertul de tăcere,
iar lumea s-o prefacă-n bolovan,
din Universul zilei care piere
să pască mânjii mânzului troian…

Când zările păreau să se închidă,
iar îngerii intraseră-n picaj,
o trâmbiță de-argint, prin cărămidă,
s-a fost chemând de sus, de la etaj.

Din camera cu taine-n luminițe
au început să licăre fotoni
și oamenii cu suflet de alvițe
s-au rânduit ca primi amfitrioni.

Au prins încet chitarele să miște,
ca susurul de viață din izvor
și însetații călători pe niște
cărări de trepte dat-au zor de zor.

Era din nou plecarea-n Odisee,
argonauții vremilor veneau
la Marta, Penelopă marmoree
de braț cu Ro-Ulysse-Nicolau.

Spre asfințit pornea să se îmbarce
o lume nouă-n arcele cu roți,
motoarele-ncepuseră a toarce
purtând pe ele zeci de ii-oți.

În prora primei arce de salvare
a lumilor de răul absolut
stătea careul zeilor la care
s-a apelat… Atât cât s-a putut.

Apollo – Walter, soarele din noapte,
Maria – Afrodita din pustiu,
Felici – Hebe – Pop, cu ten de lapte
și Nicu, veșnic Eros măsliniu.

(Aici rectificăm, că se va pierde
prin veacuri înțelesul cel divin –
culoarea la măsline este verde,
nu cum le știm, desprinse de măslin.)

Prin nopți adânci, corăbii de lumină
lăsau, în urmă, rar, un oarece
prilej de cânt și dragoste deplină
și, contraplată-n lei, câte-un WC.

Pierea de-acum, din viața cea amară,
oricare gând de drumuri înapoi,
așa cum la Bomboana cea bulgară
s-au prăpădit grămezi de e(u)roi.

Dar astă goană ce părea perenă
s-a stins o vreme, zei și cu irozi
au ațipit în granița elenă,
unde dădeau sirenele din cozi.

Într-un târziu, semnalul de plecare
i-a scos din amorțeala de planton,
iar unora cu har de gură mare
le-a scos semnalul de la telefon.

Se pregăteau, deja, pe drum, de luptă,
își ascuțeau toți penele, caduc –
poeți și chitariști cu burta suptă,
iar arca, pana ei… de cauciuc.

Plecat și Odisseu, în urmărire
și regăsire-a timpului pierdut,
tot doar o pană ruptă-n fericire
din vară-zi în seară a făcut.

Dar arcele grăbeau spre mândrul soare,
lovea, ca biciu-n gloabe, din fotoliu,
o voce, tot așa de salvatoare,
ca și pe la romani în Capitoliu.

Când se unea cu luna asfințitul,
ajunși întregi la mal de Acheron,
pe plaje-au început să-și cânte mitul,
plebei și zei, visând la Parthenon…

În ziua-ntâi, cu Eros-ul în frunte,
a fost o rătăcire ca-n gulag,
cu pârjolire-n insule, pe punte
și pe oriunde prin arhipelag.

Au început spre plaje să se-avânte
iar, într-un loc, cu toții-au debarcat,
taman atunci când a-nceput să cânte,
din arcă, cronicarul, necântat.

Orfeu-Sinescu de-ar fi fost în arcă
și-ar fi cântat și el ca un rapsod
spre insulele pustiite, parcă,
s-ar fi-ntâmplat un nesfârșit exod…

Dar n-a fost el (păcat), ajunși acasă,
ah-eii mult prea storși de pas cu pas
a doua zi, din scena cea frumoasă
au așteptat ca zeii să dea glas.

Au așteptat de au făcut artrită
o vreme de ceva peste un ceas,
iar așteptarea fost-a răsplătită..
cu miez de harbuz dulce, la Kostás.

Trecut-au zile-n caldă veselie,
cu hârjoneli pe scenă-ntre poeți,
pe care chiar Apollo, sine die,
i-a lăudat, în lipsă, la pereți.

Cu Hebe-Feli, îmblânzind și ploaia
și dezghețând și cubu-n frigider,
cu Eros săgetând cu… vorba aia
din Zavaidoc, Maestru pișicher.

Cu Afrodita-n lanul de lavandă,
plutind pe la-nceput de Acheron
și cu Apollo, cel c-o sarabandă
de minunate cânturi și bon-ton.

Cu David, semizeul, c-o divină
atingere de corzi și mama lui,
cu noi, cei ”vinovați fără de vină”
ce-am fost chemați și când chemarea nu-i…

Se răs-lungise cheful ca o barbă
de marinar pierdut de continent,
iar zeii, ca și greierii, din iarbă,
cântau când rămâneau fără curent.

A fost… doar prima parte. Cronicarul,
Homer pârât, rămas fără (s)clipit,
prin Corfu și-a pierdut, se pare, harul
și chiar și chefu(-n parte)… i-a murit…

II. Vis și trezit

Trecut-au zile multe peste zile,
se-așterne praf de-un deget mijlociu
pe întâmplări și cronice debile
or dezveli doar câte se mai știu.

Că duse-s vremi de fapte strălucite
și noi năravuri nici nu au habar
să dea răgaz de ghersuri potrivite
în pana unui leneș cronicar.

Că lumile se mișcă-n huruială
și viețile se macină ca-n mori,
iar peste tot se-așterne o spoială
și pe-ncântați și pe încântători.

Încât, cum un copil din Hiroșima
se rătăcește-n cețuri, jebelean,
așa și cronicarul, după prima
hronicăreală jinduie în van…

Revin încet în seaca-i amintire
momentele-nșirate, ca pe băț
bucățile de gyros ori de fire
în torsul unei Circe, la răsfăț.

Se vede plaja, unde muritoare
primeau tribut ocheade din Olimp,
și-ntinse-n ciuda… razelor solare
făceau din vară singur a no timp.

Copii uitând de jocuri, telefoane,
smeriți în fața undelor și mii
de gânduri zbârnâind prin capișoane
cu spirit ce-ar trezi și pe mumii.

C-un cronicar scăpat la cântec dulce,
de toți plonjau în golful cel sărat,
ce, când era trimis ca să se culce
purta pe burtă-o cobză, nebronzat.

Cu mici sirene-n mare ori pe stâncă
oprind și pescărușii din traseu,
cu flori la mal, Pall Mall, ce arde încă
așa cum torța,-n mâna unui zeu.

Cu Afrodita plutitoare peste
primejdia schimbărilor de poli,
e-levănțind pe farmece celeste
din carul ei divin cu-aerosoli.

Cu Eros picotind pe sub umbrelă
păstrându-și șarmul netăgăduit
de-a fi apoi, ca Django, în re belă
cântare, Prometeu dezlănțuit.

Cu prinsul lui Apollo-n tricolore
spre galbene luciri la sutien,
la gloria-i din undele sonore,
mișcând, și-n Hades, inime, peren.

Cu Hebe, ascunzându-se de raze,
o căprioară, parcă,-n des frunziș,
ferindu-se de lupii-n ipostaze
de miei poftind la pielea ei de griș.

Cu David, în continuă cătare
de loc întins și fără de pereți,
pe unde să creeze și în care
talentu` să nu țipe din poeți.

Era o pace blândă,-o amorțeală
de trai într-un tzatziki de huzur,
când s-a pornit furtuna, cea de gală,
dintr-un pahar cu ouzo, prematur.

De undeva, din tulbure de apă,
ori dintr-o joacă-n șipuri de nisip
se pre făcea, în ultima etapă
o nouă zeitate, fără chip.

Cu glas fermecător, de balamale
neunse, de la ușile cerești,
ne aranja în puncte cardinale,
ne rânduia, cum lingurile-n cești.

Ne programa la cântul în surdină,
la statul paralel în omoplați,
la fiecare vorbă,- apoi, divină,
ne îndemna subtil: ”Aplaudați!!!”

Cu-n bici pleznea și zeii peste mână,
când mai voiau o porție de ton
și ni se prezenta ca o stăpână
eternă a oricărui microfon.

Ce diplome, ce premii, ce prezență,
cât un pluton de zei de orice tip,
ce haruri peste haruri, excelență
în măști și figurine de nisip!

Când începea să cânte, chiar și zeii
plângeau încet și chiar mai mult de-atât,
se aruncau în groapa gropii mieii
și grecii, cu basmalele la gât.

Uscau fără să știe chiparoșii,
iar pruncii-și cereau pensia dintâi,
se renășteau a șaptea oară moșii
și dispărea lămâia din lămâi…

Chiar cronicarul, însuși, ca un pește
mi se zbătea aiurea, pe uscat
și presimțind că mintea-i obosește
și-a luat concediu-un pic (nelimitat)…

III. Fraulen

Nu dați cu pietre foarte colțuroase
în bietul vostru leneș cronicar,
dar el crezu în parte că visase,
c-a prea privit prin fundul de pahar,

că tot ce,-n parte,-acuma-și amintește,
n-avea nicicum să se fi întâmplat,
c-ar fi cumva aiurea și prostește
să crează c-ar fi fost adevărat,

că rost nici nu-i de proastă versuială
în vremea asta plină de tâmpiți,
c-ar fi un fel de fără de sfială
nuntire de copii îmbătrâniți…

Dar ca o lance-n miezul de călcâie
ce-a scos pe-ahei la luptele pieptiș,
pe cronicar, cu tușa ei călâie,
l-a înțepat penița-n cur…meziș.

Și, reluând căznita lucrătură,
precum Sisif cumplitul bolovan,
vă dă aici prilej de înc-o tură
în caruselul calului troian.

Ce cal troian?! E-o scrisă de condeie
din duse vremi şi tulbură mereu -
ori am greşit crezând că e femeie,
ori a greşit proiectu` Odysseu.

Că-n lăudarea-i nemaicontenită
pe scena-i ca un car, stereotip,
făcea din Lună urmă de copită,
din căi lactee, drumuri de nisip,

din bucurii, o trecere-n tristețe.
Pe Acheron în jos, ca turme mii
plecau aheii-n ii, cu dalbe fețe
ori alții, cum s-a scris, mai măslinii.

Apollo-Walter, zeul leu de mare
făcea popas în cântece de dus
pe valuri, prin zăbrelele în care
se mai zbătea, ca soarele-n apus.

Maria-Afrodita, ca o floare
într-un vârtej din golful cel vrăjit,
și-a prins lavanda ei la cingătoare
și a bocit. Puțin, dar a bocit.

Și Feli-Hebe-Pop cea grațioasă
punea-ntrebări, în lacrimi, la posaci,
de drumul către mama-i, de acasă,
ori despre-un câmp al mărilor de maci.

Chiar Nicu-Eros, vesel zeu de sara
și până dimineața și în rest,
cânta de-acuma numai Bubamara,
ca greierul, furnicii, în arest.

Cei rezistenți, în creierii de noapte,
priveau la cușca zeilor plângând
spre zorile trecute și răscoapte
în tot ce-a fost să fie până când…

nu se mai știe, doar prin niște poze
e-un zâmbet stins, un cântec chinuit
a mai rămas în minte, ca-n hipnoze
bătaia unui ceas închipuit.

Încolonați, spre aere de gheață,
târșeam de-acum papuc după papuc,
la sala unde, iarăși, cea Măreață
își mai punea la goarnă un muștiuc:

”Priviți la Mine, Fraulen cea Frumoasă,
ce grațios dau ochii peste cap,
și cum încerc, din boala voastră crasă
a manierei proaste să vă scap,

cum îmi consum din orele astrale
să vă arăt talentul, pe nimic,
și cum, cu paradigme abisale,
vă scot din universul vostru mic.

Vă benoclați ca proștii, pe perete,
la case mâzgălite pe 5 foi,
ori la decapitate statuete
cu dosurile-ntoarse către voi.

Vă tot uitați, curci bete, fix ca-n lemne,
la caroiaje ca de carnaval,
spre care tot încearcă să vă-ndemne
inventatorul pasului de cal.

Priviţi aici, la mine-n moviliță,
nisipul fin cum freamătă fecund,
sub degetele mele e-o matriță
de arte mari… nu râdeți, că vă tund!

Ia uite cum un soare se arată
când fac c-un deget mare rotocol,
ia uite-un băț, un corn de înghețată
și o măslină, pentru protocol.

Luați aminte-aici, o floricică,
o oaie care-o paște, un ibric
cu apă vie, jur, o casă mică
și-n ea un chef, da` nu vedeți nimic.

Că asta-i viața, veșnic inegală,
doar unii văd ce nu-i și ăștia-s Eu
cu-atâta artă excepțională
n-a fost dotat nici cel mai mare zeu.

Hai, puneți întrebări! Tu, ăla micul!
Cum ce-ntrebare? Aia, cum ți-am spus.
Așa, așa… acum din auricul
îți voi răspunde, foarte de presus:

Da, tot ce fac e-un dar, minune vie,
un fenomenologic congruent.
Nu stric ca voi, ”poeților”, hârtie,
decât pentru ceva foarte... urgent.

Nisip utilizez, din găletușă,
și zic un basm, la toate potrivit,
ce mi l-a spus și mie o mătușă
mișcând un deșt pe geamul aburit.

Hai, hopa-sus, că iar v-am dat pe spate!
Veniți, pentru portrete în nisip
și-o să aveți, pentru eternitate,
cel mai neidentificabil chip!”

Așa s-a dus, încet, înc-o etapă,
în sala răcoroasă ca un beci
și bunul vin s-a preschimbat în apă
și-am învățat și greaca de la greci.

Nu mai cântau nici micile sirene,
că marea fericire de pe-aici
de la-nceput, din cântece perene,
se ascundea în lucruri mult mai mici.

Nu mai doinea Orfeu, dintr-o chitară
făcuse cuib la ouăle de cuci,
care-au scăpat de era glaciară
zburând deasupra plajelor, năuci.

La Kostas, într-o ordine firească,
veneau de-acum fantomele de pești
s-asculte numai muzică grecească
la spartul farfuriilor grecești.

Prin noapte, ca un fel de ciocârlie,
pufnea strident și arca, din motor,
simțind și ea că-n ziua ce-o să vie
va suporta poporul migrator

ce va-ncerca să scape înspre Corfu
să se destindă iar, ca la-nceput,
dar despre asta nu mai știu, că or fu
ori va fi fost așa cum n-am știut...

IV. Fuga din Corfu

În lumea asta vine, pe-ndelete,
ca fiara, un plictis desăvârşit,
taman când mintea cată să-ţi mai fete
ceva, să-ţi duci o treabă la sfârşit.

Un „dolce far…” îţi bate-n ochi, orbeşte
orice pitic, din creier, mai vioi
şi-l face să se-nchine creştineşte
şi-apoi s-adoarmă-n lanul de trifoi.

Şi uite-aşa se duce dracu`-o vreme
cu tot cu întâmplările ce-au fost,
povești ce-ar fi putut, mult mai devreme,
intra în cronici fără nici un rost.

Dar ele, întâmplările, anume
se umflă și se-nghesuie buluc,
trecând de lene, silă ori cutume,
în ciuda cronicarului uituc.

Se scriu, fără umana scriitură,
îl trag de mâini pe bietul cronicar,
ca pe-o păpușă-n sfori, de barba sură,
ori ca pe-un țânc plângând pe-abecedar…

Mai răzbăteau acorduri de buzuchi
din noaptea ca un câine obosit,
ce-n zori de zi își scutură păduchii,
și-adoarme, cu un ultim clănțănit.

Plecau argonauții spre departe
în arca lor cu aer din pomeni,
să se întoarcă doar, cu pașapoarte,
de foști corăbieri venețieni.

Era o zi cu zâmbete formale,
priviri de gheață, convorbiri în gol,
cu gându-n zbor prin capetele goale,
ca prin recipiente de formol.

În arcă, nici un zeu, iar din zeițe
doar Afrodita, încă levitând,
se minuna de niște veverițe
ce se ghindeau la ghinde ori și când…

Apollo se-ntinsese pe o plajă,
să cântărească marea din priviri ,
iar razele-i, din grifuri, ca-ntr-o vrajă
să-nlăture orice nepotriviri.

Nici Hebe nu era în arca mică,
se rătăcise-n grațiile-i mii
cântând ca și o mierlă ce ridică
în suflet dorul marilor câmpii.

Pe Nicu-Eros, inima-i de miere
să plece nu-l lăsase, la izvor
își oblojea, în rara lui tăcere,
superbu-i glas, de înger rotunjor.

Hurducăiți pe drumul către mare,
cei duși cu arca se pupau în bot
fără să vrea, ba chiar și-o-mbrățișare
dădea Măreața-n prag de feribot.

Spre Corfu, cer albastru, ca o apă,
iar apa, mai albastră ca un cer
senin și-un somn trăgând de orice pleoapă
pe orișicare feribot-ier.

Doar cronicarul, cel aici de față,
s-a lepădat de lâncedul său tonus
și-a început să scrie-o mălăiață
cronicăreală. Ca un ouroborus

se-ntâmplă-acum minunea de minune,
că-n partea asta e de povestit
cum a-nceput ce-n partea-ntâi se spune
și cum tot începutul s-a sfârșit…

Că nu-i puțin, scriind, când n-ai ce scrie
să mi te-nvârți atât de mult încât
să scrii tot ce-ar putea fi fost să fie,
scriind de cum ai scris și doar atât.

(Dar asta e, citiți și stați oleacă,
ori stați oleacă-întâi cu ochii-n sus,
că tot ce-i scris nu-i scris ca să vă placă
și nici un alt motiv nu-i presupus.)

În Corfu, ca în Corfu:- cald și bine,
străduțe multe-n lung și fără lat,
înghesuială, golfuri și ruine
pe unde calci, desigur și kumquat.

Că-n Corfu, grecii liberi de vreo muncă
salută și se-ntreabă doar: - Ce cați?
și-apoi, ca ardelenii,-n loc de șuncă,
răspund, pe rând, cu pofta-n glas: - Kumquați!

Kumquatul… nici lămâi, nici portocală,
cam cât o corcodușă în aluni,
ce-mi pare hrana lor universală
cum buhul s-a tot dus, la daci, de pruni.

În făbricuța plină de esențe,
se dedulciră mulți la degustări,
iar la plecare, după aparențe,
s-au înmulțit trecutele cărări.

Gemea de sticle arca, printre pietre
cu greu mergând, chiar cei nehămesiți
ori mult prea generoși în diametre,
să treacă,-și aruncau din biscuiți.

Ajunși la golf, se de lăsau la mese
ori pe nisip, cu arșița-n priviri,
ori alții, cu păcatele mai dese,
se tot pozau pe lângă mănăstiri.

Cu burțile lipite de spinare,
stăteam pe scăunele ca de jar,
pe când un ospătar fără chemare,
jongla-ntre veve-rițe c-un homar.

Creștea nisip la margine de stâncă,
iar razele săpau în golfuri mici,
și-ar mai fi stat argonauții încă
o odisee, două pe aici.

Dar goarna arcei, fără osebire
îi aduna în burta ei cu melci
pe cei mai sprinteni, dați în urmărire,
pe căpriori, pe cerbi, pe codobelci.

Și iar porneau, cu zbaturi, spre ruine,
cătând ceva ce-mi pare c-am uitat,
pe străzile cu urme sanguine,
că le-a ieșit pe nas de-atât umblat.

Cu greu, Ulyss, cel fără de prihană
îi mai strunea pe mulții pofticioși,
ce se opreau să-și ia câte-o banană
ori o basma, ori geantă cu gogoși.

Nu-i mai putea struni nici Penelopa
pe cei mai îndărătnici și greoi,
ce, tolăniți pe bancă, și la ”hopa”
se așezau mai bine înapoi.

Se auzea-n departe feribotul
cum da să plece fără de eroi
și se strica programul cam cu totul
iar Fraulen ne cânta un ”vai de voi!”

Cu-n bici din corzi, Măreața coregrafă
ne aranja în marșul cel decis,
și-mi pare că o palmă după ceafă
a încasat, cam gratis, și Ulyss.

Și prinși de frica-i, parcă de furtună,
goneam acum ca niște bidivii
pe căi de foc, c-o grabă oportună,
când ea șoptea, tunând: De ce nu-mi vii?!

Și uite-așa, pierdutele oițe
și toți berbecii ultrarătăciți
s-au prins de feribot, în piulițe
și-au plâns pe puntea goală, pocăiți.

Cu oboseala-n mușchi și frica-n oase,
porneam spre-al zeităților cântat,
lăsând în urmă Corfu, ce-și lăsase
și el dorința-n noi de-a sta la pat.

Gonea prin seară arca, pare-mi-se
c-având un aer cam incandescent,
ne aranja, prin ușile deschise,
la coafuri în modul permanent.

În timpul ăsta, numai cronicarul
scria cuprins de febra-i fără rost,
făr` de-a privi în jur, urmându-și harul
de-a povesti, cum știți, ce nici n-a fost…

V. Ultima zi

Se simte-n aer sufletul de toamnă,
când vara-și pune dresul ruginiu,
și toți cocorii parcă se îndeamnă
să plece când m-apucă să vă scriu.

O ceață-a întâmplării îmi revine
din când în când prin creier obosit,
iar tot ce-a fost pornit așa de bine
nici nu mai știu de unde a pornit…

Așa.. Veneau din Corfu ii-oții,
cu tot cu cronicarul aferent,
care și-a rupt în… genere chiloții
de cât a mers aproape permanent.

Pe scenă, o fanfară militară
avea în piept Măreața de Recif,
chemând pe toți la ultima lor seară
și dacă vor și parcă dacă ”if…”

Aliniați pe dalbe scăunașe,
ca proletarii fără împărat,
își repetau toți zeii băștinașe
cântări cu-n fel de zel înflăcărat.

Felici-Hebe se plângea-n amare
acorduri parfumate la buchet,
că își pierduse-n undele de mare
spre țară al întoarcerii bilet.

Walter-Apollo, Maximus de plajă
se retrăgea din visele-i în vis,
de armonii ce ni se mai degajă
și de ne par aproape și de ni-s.

Maria-Afrodita, o ghirlandă
își împletea, din frunze de kumquat
și o pernuță mică de lavandă
să-i țină locu-n arcă ocupat.

Doar Nicu-Eros, fără de prihană
țintea, din corzi, cu zâmbetu-i peren,
și-n inimioara dulce de codană,
și-n becul scenei fără halogen.

Argonauți cu papri-caș la gură,
argonaute-n cuget și-n simțiri,
chiar și Orfeu cu barba lui cea sură
priveau la bec cu ultime priviri.

Luat de febra rock-ului în gheare,
ni se zbătea și David ca un pui
ori ca Ștefan cel mic dar foarte mare,
cântând aprins de mama (focu)lui.

Din colț de cer, Selena și Apollo
înfiorau întregul mapamond
cu glasul lor ca două boabe solo
înscrise în același semifond.

Veneau de la magnifice distanțe
mânzocii cu jeratecul în nări,
să-și împlinească marile speranțe
purtând în spate hamuri de chitări.

Ci-n zona-i de ruptură neretușă
mi l-a mâncat pe mândrul cronicar,
ce s-a trezit și el să dea pe gușă
ce are în căpușa-i de hoinar.

Nici astăzi, după veacuri, nu se știe
cum l-a-mbunat pe aprigul Ulyss,
care-a citit, ca Argus, de o mie
de ori mai mult decât fusese scris.

Și hopa-sus, pe scenă,-n oratoriu
c'est hronicar cu glas împiedicat
s-a fost surprins în film, ca teritoriu
pe care(-aproape) Cerber l-a marcat.

Cântări apoi, de slavă și în greacă,
de fete și vestale cu noroc
cu Eros înmuind și piatra seacă
din toată Ammoudia la un loc.

Se auzeau trompete de plecare
spre zori de zi din urmă și pitici,
ce le șopteau și zânelor din mare
că fericirea-i mare-n lucruri mici.

Când soarele pe țărmul de poveste
se ridica, precum din erezii
cuvântul că nimica nu mai este,
aflarăm c-a venit ultima zi.

Și, expulzați din vastele etaje
de la parter, cu dor de bun rămas
argonauții, palizi, între plaje,
s-au mai bronzat o dată, pas cu pas.

Au mai cântat, au dat pe gât o doză
de apă plată, au de suflet greu,
ori s-au mai tras în câte-o tristă poză,
cum cronicarul, cobza și Orfeu.

Pe înserate,-n vremea de plecare
o arcă a pufnit exhaustiv
și, ca asinul, cu-ncăpățânare
s-a-mbolnăvit puțin definitiv.

Nici nu sperase nimeni să rămâie,
eram ca zombi-n fazele dintâi,
pe-aleile cu-aromă de lămâie,
mai storși decât o ladă cu lămâi.

Pe la taverne, zâmbete feline
se împărțeau ca ciorbele de crap
odată cu mesaje cristaline,
de binecuvântare pe what`s up.

Șoseaua era fluviu de sirene,
care sclipeau din solzi în locuri varii,
pe undele asfaltului, perene,
ca mașinuțe puse pe avarii.

Iar pe la Kostas, nu găseai nici circa
decât vreun loc la masă și pe el
mai moțăia doar doamna cu poșirca
în față și c-un sos de ficățel.

S-au fost chemați toți meșterii din lume,
și-nvredniciții datără buluc,
Apolodor, ciclopi cu zeci de nume,
Hefaistos, c-o rablă de papuc.

Au despicat întreaga noastră arcă
în mii de măruntaie cu șurub,
încât nu mai aveam, să ne întoarcă,
speranță nici cât pana de hulub.

S-au bălăcit ca peștii-n vaselină,
au dat cu piulițele de zor,
dar am fi stat și-acum pe plaja lină,
de nu sufla Măreața în motor.

Că vocea-i, astfel, aprigă furtună,
de ne-a trecut prin creieri peste ton,
s-a dovedit la urmă foarte bună
și bun și-abuzu` ei de microfon.

Cu gândul dus spre pajiștea de-acasă
în arca bolnăvioară,-am constatat,
că mulți am fost veniți, ca iarba deasă
și că puțini ne-am mai încumetat.

Din drum, apoi, vă jură cronicarul,
nu s-ar putea reține mai nimic,
c-așa de lin a mers arca-ocarul,
că–n post dormea și Prâslea cel voinic.

Dormea și Eros-Nicu peste poate,
în două arce. De departe, pot
să îl acuz de ubicuitate,
că fuse ca partidul, peste tot.

Dormea și cronicarul, fără teamă,
se mai trezea la mersul la WC,
el neștiind că-i bun de pus în ramă
ce-a mai făcut, pe unde și cu ce.

N-am mai avut nici altă tevatură
la granițe, nici pene, doar confort,
nici n-a cântat, cu multa-i anvergură,
Măreața, ostenită de efort.

Și-n miez de zi, cu tot ce-a fost să fie
și n-ar mai fi de chiar același gen
am poposit în dulcea Românie,
cu gândul tot la țărmul cel elen.

Creșteau în urmă umbrele pe-acolo,
cum noi plecasem fără de amurg,
iar soarele… eh, soarele… Apollo -
simțeam din ochii-i lacrime cum curg…

VI. Epilog

S-a terminat. Un scâncet de chitară,
ca de copil uitat în troleibuz,
mai sfâşie tăcerea dinspre vară,
care-a trecut în zbor, ca un obuz.

În hronica Ammoudiei, pe file
se-aşterne praful toamnei, gălbejit
ca şi nisipul plajelor fertile
în vechi minunăţii de Maglavit.

Ci-n nopţi de-acum, aducerile-aminte
ne scapă de-mprejurul de gunoi
iar viaţa noastră merge înainte,
da-n mâini şi cu privirile-napoi.

S-au dus acele vremi de strălucite
înfăptuiri ce azi își îndulcesc
amarul de năravuri și ispite
firești în tot firescul omenesc.

În foto, filmulețe, se păstrează
ca piese dintr-un puzzle incomplet,
doar ce-i aprins de neștirbita rază
a zâmbetului pus cu aracet.

Nu-s lacrime, nici ceartă, nici durere,
doar oameni dragi, frumoși și fericiți,
într-o frăție-a poftei pasagere
de brânză bună-n haita de ”Zâmbiți!”.

Atins de-aceeași soartă, ca în poze,
s-a fost și bietul vostru hronicar,
păstrând în scris prea plinele de roze
și dând uitării golul din pahar.

A fost. Frumos, urât și laolaltă,
lumini și umbre-n joc interesant,
ca-n trecerea nocturnă printr-o haltă
a trenului cu becul ezitant.

Dar gata-i tot, e cazul să rămâie
mirificul de clipe și extaz,
în mintea noastră,-n creștet și-n călcâie
și-n bronzul dispărut de pe obraz.

Ci-n scrisul lui, de mare văicăreală,
se simte o durere-n cronicar,
că de când dusă-i Marea Hoinăreală
de-ai săi eroi puțin avem habar.

De-amfitrionii fără de odihnă
aflarăm că-s în Grecia mereu,
că Penelopa, neputând, în tihnă
s-aștepte, l-a urmat pe Odisseu.

Ori, altă sursă demnă de crezare
ne spune că-s de-acum în Popa Nan
și pregătesc o arcă și mai mare
să-ncapă tot poporul peste-un an…

Din când în când, în aer mai clipește
din ochi un Argus, parcă luminând
argonauții cozilor de pește
și îi vedem pe unde și pe când

s-au dus ori vin în hora browniană,
la finiș de concediu nesfârșit
ori șed ca-n pusta californiană
nababii cu bănet nesocotit.

Pe zei îi luminează reflectoare,
iar ei lumina altfel răspândesc,
cu glas divin pe unde migratoare…
pe unde unii-i-cheamă și-i plătesc.

Apollo-Zeul Soare ca-ntr-o vrajă
vrăjește iar, da-mi pare că-i mutat
de pe șezlong de aur de pe plajă
și-i dus de Karma,-n port, la Calafat.

Din ape-adânci, cu vocea-i fermecată,
el urcă-n bolți, și-mi pare foarte clar
că timpul crud nu-l macină vreodată,
de când l-a pus să scrie pe morar.

De undeva, din mările trecute,
îl vom urma mereu, niște luntrași
etern vrăjiți, chiar și de-o să se mute
la Casa de Cultură-n Călărași…

Felici – Hebe – n cânt cum e văpaia,
s-a depărtat de orișicare val,
și-n balul din Palatul Mogoșoaia,
i-a prins pe toți cu vocea-i de cristal.

Toți prințișorii vremii, ca năucii,
s-au rătăcit de-atâta încântat
și și-au pierdut, în genere, papucii
când ceasul orei 12 a sunat.

Prin plajele în formă de potcoavă,
cresc maci de-acum, dispuși în foietaj,
și-așteaptă mandolina-i cea suavă
să sufle cald, ca fetele prin Blaj…

Maria-Afrodita, c-o ghirlandă
de melodii, din glasul ei ceresc,
a mai rămas să-mprăștie lavandă
în tot arhipelagul elenesc.

Apoi, când frunza toamnelor agale
pe sfinți și zei îi tot chema la hram,
dădeau sens întâlnirii capitale
dintre religii, ea și Avra(a)m.

Târziu, printre steluțele de gheață,
plutind ceresc, pe vers de Hadrian,
parcă o văd cum, dis de dimineață
va lavanda-n tărâmul reșițean…

Pe Nicu-Eros, firea sa zglobie
l-a tot purtat pe-ntregul mapamond,
și-n zbor de minunată ciocârLie
ne-a fericit cu haru-i rubicond.

Cinstită-i fie marea bunătate,
c-apoi, la colț de magic resto-bar
l-a pus, să cânte, cam pe necântate,
să plece lumea, chiar pe hronicar.

Mereu ca-n transă, în transcendentală
pe-trecere cu muzici îngerești,
e singurul de clasă mondială
ce-ajunge-n Lisabona prin Găești…

(Nu știu cum alții-s, dacă-or să mă creadă,
dar eu vă spun, din sufletu-i cel dalb,
la prima fulguire de zăpadă
ne va cânta, nebun… nebun de alb…).

De David, prinț de rockă dobrogeană,
se-aude zvon, că-n stilul lui solar,
nu pune genă bună peste geană
de alt trofeu pe zi nu ia măcar.

Deunăzi mi s-a părut că-mi pare
a fi chiar el cu-Apollo-n studiou,
punând o melodie-ncântătoare
pe-un disc de aur pur și simplu nou.

Selena a umblat pe bolta naltă
străluminând spectacole ce cresc
și-acum prin gânduri, dându-le o altă
imagine prin harul ei ceresc.

Vreo 2 poeți, se…duși mereu cu slova,
menționați de-un baci bucovinean,
au fost văzuți odată prin Craiova,
trăgând de o punguță cu un ban.

Orfeu-Sinescu, fără îndoială,
incomparabil (r)esto-champion,
a căștigat o foarte mare fală
dansând cu trei femei la unison.

Sirena mică, dincolo de ape,
e-n mediul ei și-n marea de uscat,
vrăjind o lume-ntreagă, în etape,
c-un cozonac subțire feliat.

Vin vești, de-acum, de maximă schimbare
iar prin Băicoi zic oamenii mersi,
că-n loc de Băi, li s-a propus, îmi pare
să spună,-n ton cu vremea, numai Si.

Când a plecat, Măreața cea perenă
a plâns un pic c-un plâns și el afon
și a pupat cimentul de pe scenă
apoi a înghițit un microfon.

Eu jur că-i pe jumate mai grecoaică
decât întregi grecoaicele-or mai fi,
c-am auzit, c-un uzo de pufoaică,
că-ncepe Piliada zi de zi.

Deja, mi-a spus un grup ce o adoră
când tace filozofic și total,
s-a pus pe repetiții câte-o oră
din două pentru înc-un festival…

Of, multe-s de-a fi spuse, despre-ntreaga
suflare mândră-a celor ce au fost
în marea Odisee, până braga
s-ar termina și nici nu are rost.

De vreți să completați, fără sfială
dați semn sub text și cel mai mintenaș
va fi, oricare faptă epocală,
inclusă-aici, în hronică ori... aș...

Destul cu-atâta vorbă, de departe,
din vara verii noastre ce s-a dus -
acum un deal de frunze ne desparte,
iar toate-s îndreptate spre apus.

Așa că plec, vă las, mă duc la vale,
s-aveți tot timpul, după cum socot,
ca să puteți, la prezidențiale,
să puneți, toți, la urne, bot cu bot.

P.S.
O nostalgie, încă, îl încearcă
și-l va-ncerca mereu, pe cronicar
ce stă-n chiloți, alăturea de arcă,
tot promițând ce n-are, dacă ar…

C-așa-i fu toată hronica, iertare
vă cer în locul lui, ce-a scris grăbit
o nemaipomenită adunare
a ce n-a fost decât închipuit.

Promite despre-un munte care nu e,
deși l-a cumpărat cu mare drag,
precum un fraier, mărcile din UE,
de pe la preacinstitul de E-mag.

Ori n-a plătit nimic și numai minte,
ca-n poker ori politică, puțin
cred c-o s-ajungă iute președinte
și-atunci
adio cronici
și amin…

(sfârșit-
ul
nu-i aici…:)


* Festivalul Apollo Hyperboreul - Ammoudia (Grecia) 24.06 - 03.07.2019

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!