când amintirile murmură
în aburii unei dimineți
transparente
tălpile mi se desprind
de pământ
mă înalț în văzduh
de unde
oamenii casele și grădinile
par mici de tot
până și munții cei maiestuoși
devin mușuroaie întunecate
iar fluviile vinișoare verzi
șerpuind cuminți prin preerii
dar mai ales
grijile durerile
și regretele
se micșorează până ajung
invizibile
ce bine e să plutești ca un fulg
dacă aș avea și covorul zburător
pe care să mă întind confortabil
nu văd niciun motiv
pentru care aș mai dori
să cobor vreodată în zgura
din care cu toții ne naștem