•
Iar te-agăți cu gheara de-o speranță,
lutule al meu, neastâmpărat…
E de-ajuns să fâlfâie o zdreanță,
că de-un petec iar te-ai aninat.

Câte turnuri nu s-au spart în tine,
dar sub praful lor nu te-nconvoi.
Iei mereu mistria din ruine
și din scrum zidești pe schele noi.

Ce prăpăd! Dar câte noi semințe!
Câți ereți cu zboru-le-mpușcat!
Și ce mare foame de credințe,
desfrânată, de nevindecat!

Nici n-a prins o rană să se zvânte,
că iar frige setea de-a lupta.
Arzi să bei alt cer din aripi sfinte
și alt zbor din prăbușirea ta.

Lut al meu, molozul, praful, scama
nu-ți scârbesc nici ruperi, nici căderi.
În adânc te zgâlțâie doar teama
c-ai putea cândva să nu mai speri;

c-ai putea să nu mai crești noi pene
din tăciuni, din așchii, din spărturi,
și, ca smârcu-n putreda lui lene,
nici tăciuni, nici așchii să nu furi.

Numai spaima asta te re-nvie
și-ți dă brânci prin hârburi să răzbați,
și c-o dezmățată lăcomie
zdrențele nădejdii să le-nhați.