Cândva
eram o poveste
frumoasă povestită
copiilor când adormeau,
cândva...

Vedeam cerul
cum se înalța peste
pământ când eram
povestită.

Din obrajii lor,
roșii ca Marte în telescop,
simțeam stăpânirea
iubirii...

Din pleoapele lor
ezitând să tragă cortina,
auzeam cuvinte
neauzite...

Eram basmul
pe care se clădea
soarta sclavilor și aristocraților,
deopotrivă trăind
în acțiunea mea...

Eram sudoarea
oricărui muritor
încins de muncă și emoții
pentru a-mi aparține!

Apoi din loc
în loc au apărut oglinzi!
(La început)
Apoi au apărut cuști,
apoi mi s-au înmulțit eresurile
până când din mine
a rămas cea mai neauzită
poveste...

Am văzut cum estul cu vestul,
nordul cu sudul,
au apărut în micile lor minți.
Au intrat în trupurile lor.
Au împărțit gândirea lor
cu aceste labirinturi
în care m-am rătăcit!

Am văzut cei mai-mai buni
povestitori ai negenerației
cum s-au ofilit pe alei reci,
căutând vreun drum spre mine!

Am stat totdeauna ascunsă
în amintirile lor cu bunici
care îi sculau să le dea vise,
despre care mai târziu s-au căit...

Am plâns
cu singurătatea în marea societate
de moravuri ușoare,
pentru că eu eram altceva,
pentru că mie nu îmi mai găseau folosință.