tramvaiele își reluaseră mersul cum și păsările omul
nimeni n-ar fi știut spune cât la sută era aparență
în ce măsură viața își reintrase în drepturi

era curba aceasta rectilinie ca un bisturiu peste urmele vărsatului
și cicatricea adâncită a vaccinului copilăriei cu repercusiuni fatale
la maturitate

... și dacă noi reușiserăm de-adevăratelea să populăm golul
spațiile virane ale proprietarului eșuat în vehiculul său atât de puțin terestru așa de incompatibil cu cerul

... dacă privit dintr-un cosmos drumul nostru era
o sinestezie... numai cămașa de forță... linia ștearsă

ce ne păstra oare receptivitatea dincolo de nimic?!

în locomotive electrice ca de suflete am făcut schimb de locuri
un prim impact teribila acomodare cu opusul fiecăruia
clipa aceea în care îți spui da, pot să fiu altfel
pot să iubesc fără de iubire să îndur succesiunea tuturor iernilor
în lipsa punctului tangibil care să se cheme conținut

acum când fotofobia devenea patologia minoră
învățam să accept adevărul de mijloc faptul de a eluda estetic extremele
primind în cătunele personale lumina moale într-un preaplin al întunericului

într-o doară arătându-mă ție în felul tău m-ai mângâiat
în abisul întâmplării tale
ca și cum ai fi vrut să amortizezi căderea
ghilotinei... a verdictului

mi-ai dat 10 cu minus...

MINUS

poate data viitoare
va fi



PLUS.