Cuvintele-i scapă printre degete,
făcând loc unui soi de tumult
venit din urmă
într-o procesiune ascunsă,
alchimică.
Bate ritmat
în cotorul deşirat,
nu-i află nimeni cadenţa.
Cântă un imn al golului dintre palme.
Răsună decalat,
la ani de-acum încolo,
pe alte alei, din alte lumi,
în alte palme îndreptate către el.

Praf greu îi cade lent
pe vârful pantofilor,
îi face pasul mai solemn,
îi cântă suflul mai de-aproape,
îi cerne pulsul mai domol.
De-ntreabă cineva de el,
îşi arată scurt faţa de după altar,
ca şi cum ar fi acolo.
Dar el aleargă pierdut pe străzi,
îşi strigă trecutul,
îl caută haotic stânga-dreapta.
Habotnic din fire,
nu-i vede umbra în urma lui.