Nu te teme de această lume. Când închizi ochii
doar dragostea mai rămâne să se ascundă ca o molie orbind în lumină. Tot așa, inimile noastre
tremură-n singurătate, la capăt de linie.
Dar tu, șterge-mi sudoarea cu ochii tăi negri, ca o liniște din care ceva viu s-ar întinde peste infinit, peste sufletul meu
s-ar coace cerul iar din loc în loc păsările ar șchiopăta pe sub mantia unor stele fierbinți.
N-ar fi nici urmă de ploaie, până și lacrimile s-ar rispi înlăuntrul lor.
Unde vii tu, nimeni nu te poate privi, nici măcar eu, cea care îți cunoaște glasul.
Doar îmi întind mâna sus de tot, unde stelele se desfac de rouă.
Acolo unde dimineața este întreagă, iar pe sub tălpi zăpada curge fierbinte.
Dacă pășesc în acest vis, sufletul meu se dezlipește de mine și simt că pot începe numărătoarea norilor din abis.
Limpede ca-n oglindă, trupul meu își învață pe de rost fiecare cicatrice. Mă văd clar și-mi îmbrățișez viața, mai ales către sfârșit.

De câte ori închid ochii
o pasăre adoarme departe de cuibul ei.