Valuri înghețate cu văi de calcar, galop de cai albi, sălbatici, cu ochii albaștri, și nechezatul adânc,
mulți scriitori ar fi vrut să-mi imaginez
prin Parnas.
Poetul Pindului pe nicăieri nu apărea în viziunea asta.
Vis sau nu, parcă toate mureau în pribegia asta?
Nu pentru că le venea să se plimbe cu luntrea,
nici pentru că o baie în Styx ar fi fost sănătate curată.
Celulolidul norilor cu pegași mă bântuia printre văi,
un fel de stea făcută din frigul gândurilor aveam în frunte,
nici lipită de piele, nici crescută în mine, doar companion.
Din urmă un fanfaron saltimbanc se năpustea,
ba chiar se făcea un fel de șoim, în zbor căutând
să-mi fure steaua.
Care știe rostul ofilirii noastre
în viclenii?
Mai ales că vedeam cum, prin sticla valurilor,
lumina prin celuloid semănă cu un film mut, aievea.
Spetit de atât oftat printre himere căutăm o peșteră,
undeva să pot aprinde câteva vorbe de ocară.
Așa ar dispărea și saltimbancul din urmă.
Așa am început să pricep că în poezii nu apar peșteri,
Și saltimbanci dispar cât ai clipi ca un copil,
de am făcut icter în câteva secunde, și mi-am simțit mersul legănat.
Am început să văd crestele dublu și să amețesc dacă aș fi privit fix.
Trezit am fost de un somn adânc în mintea altcuiva.
Acolo poezia se destupa cu tirbușonul ca dopul de plută.
Era lascivitatea ritmului căutătoare de liră...
Eram doar o păpușă de piele în care puteau intra cântece.
Valurile înghețate erau de fapt niște pietre lichide,
doar o oră de căldură a poetului Pindului
le-ar fi topit.
Trebuia să pribegesc pentru a învăța din nou inima de român...