Încerc să cred că merg către viaţă
Inspir aerul unui oraş în derivă
şi-mi spun că totul e în regulă, totul merge uns,
totul deraiază de pe
vârfurile munţilor din iluziile mele
şi strănut puternic

Strănut
scuturându-mă de fricile care topesc în mine
rând pe rând
visele
şi toate acele ramuri
de care mă agăţam pe vremuri
pentru a fi

E toamnă şi urât
în oraşul aflat demult în haos
şi totuşi,
aici,
acasă,
e linişte

Câte o petardă aruncată de vreun nebun
strică liniştea străzii cu tei

Câte un strigăt gros de tânăr "civilizat"
sperie oamenii de prin apartamentele blocurilor
din jurul meu
dar
ce mai contează încă un zgomot când
salvările urlă pe bulevard,
când moartea stă cu securea ridicată
deasupra iubirilor
deasupra crucilor vii transformându-le în
crucile care umplu cimitirele

E ca o boală continuă, ca un coşmar din care
încerc să evadez azi,
lovind în neştire clipele
cu versuri,
cu înflorirea unei plante frumoase,
cu muzica de relaxare care-mi răsuceşte amintirile,
cu glasul mamei care mă strigă de câte ori
zâmbetul dumneaei se crispează,
cu glasul fratelui meu care visează uneori urât
şi
îi mângâi prelung şi le sărut obrajii
şi mă bucur că sunt

Nimic mai mult: sunt

Vii

Încerc să merg către viaţă
Privindu-L...

Anne Marie Bejliu, 28 octombrie 2020