plimb ochii pe zarea-n amurg
trudită şi blândă e zarea
şi nu ştiu de ce în minte
pământul îmi pare că-i mama
tăcută şi tristă pe banca din poartă
cu mâimile-n poale

e-o linişte mare-n plecarea din zi
căde-va pe urbe întunericul nopţii
sfâşiat din când în când de sirene...
mă voi foi în pat fără somn
gândind la cei intraţi în criză de timp
câţi vor mai prinde iar zorii
şi doamne câţi vor muri...