Eram pe o listă deschisă,
copil,
dârdâiam cu inima ruptă spre malul cu livezi
și fructe pierdute.

Când bătea vântul
venea el și ridica morile spre apus de furtună, așa cum Jean Valjean
scotea carul din lut.

Tataia Petre era un uriaș cu o rană ca o tranșee în cot,
de la Cotul Donului,
unde fusese încercuit de Stalin și poporul rus,
care mai târziu ne-au adus lumina și libertatea
pe jos,
cu prizonierii.

Își făcea rana să râdă, iar noi hohoteam,
cântând din mașina lui Singer
îmi spunea o poveste din frații Grimm
și din Creangă,
amestecând fabulos totul -
capra era albă ca zăpada și avea trei nurori,
Harap Alb făcea pe muzicantul prin Bremen,
Cenușăreasa primise o punguță cu doi bani
de la Moș Nechifor,
iar lupul purta scufiță roșie de pompier
și trăgea ursul de coadă.

Parcă-l văd cum umbla cu o pagină de Scânteia aprinsă
pe lângă butelie,
de se speria mamaia Maria
și fugea la biserica din capătul străzii
cu mine de mână,
iar eu învățam să citesc
în pronaos din flăcări și smoală despre fericirea celor preasfinți.

El mă purta în spate, mergea în genunchi prin casa cea lungă
și mă făcea să râd,
nechezând
la viitorul cel înalt-nemilos…

Când a murit plângea satul întreg, pâinea cea caldă
dispărea într-un suflet,
eu râdeam ca un prost, așteptând
să mă facă să râd.

Eram pe o listă deschisă
”copile”, îmi zicea Dumnezeu,
”ia-ți viața și umblă…”