nimeni nu-i intuise agonia
strigătele de ajutor
lumea trecuse... trecusem și eu
cu nepăsare... aproape nevăzută
jurându-mi că-n ziua următoare
o să ocolesc zona aceea
cel mai probabil inutilă

noi plecaserăm...
el rămăsese să primească
durerea singurătatea... tot surghiunul

uitasem la un moment dat

eram datoare să trăiesc paroxistic
fericirea întreagă... toate măruntele lumi

dar acolo... în adânc
ceva tresălta... nu de bucurie

vrăbiile se adunaseră cum nu o mai făcuseră de mult
urletele prelungi ale celor trecuți în tăcere
îmbrăcau acum ulițele în haină ponosită

nu i-am mai auzit aripile
zarva de spiriduși
am simțit numai
semnele mele zgâriate de atâtea ori
cu superficialitate sadică
în centrul inimii vegetale

copacul

căzuse

singur

lăsându-și pentru totdeauna
împlântat plânsul
în mine.