de atâta purtat s-au subțiat cuvintele
ies rar și se așază pe despicătura unei fraze
din două în două silabe

e umbră mereu în dosul acestei fibre
și același aer irespirabil
versurile nu mai au timp unele de altele
iar dacă ies în grup
sunt pasibile de-o poezie

cuvintele se ascultă ele între ele
legănându-și picioarele
pe băncile din colțuri unde
altădată stăteau ochi în ochi zâmbete

câteva mai curajoase
sar de pe o buză pe cealaltă
când prind câte-un sărut

dar e tot mai greu
și dacă ar vrea să-ți spună ceva nespus
iar tu intuiești
trebuie împinse cu vârful limbii
dincolo de pânzeturi
sârme și elastice

în cădere peste vorbirea ta uitată
liberă
capătă forma
de articulare a unei rugăciuni
de iubire