“Pleacă!”
„Abia am intrat...”
„Mai pleacă o dată!”

Liniștea este importantă înainte de luarea unei decizii. Și liniștea este atât de simplă încât pare desculță...Așa cum eram noi cândva...
Mă chemai ...Mă alungi!
Îți lipseam ...Îmi lipsești.
Mă căutai...Mă ascunzi în tot ceea ce m-a acoperit de când mă știi prea bine...

„De ce?”
“Am nevoie de liniște!”
“O să tac!”
“Nu! Pleacă!”

De fapt liniștea așa desculță cum e ea, are nevoie și de singurătate…Am mai fost singuri dar nu așa…Acum sunt mai singur pentru că mă despart de tine. Acum sunt mai singur pentru că nu mai știu ce voi face mâine. Tot ce va trece de azi va fi mâine și azi era plin de tine în viața mea! Cum va fi mâine?

“Nu pot!”
“De ce?”

Un “de ce” care se întoarce ca un boomerang spre tine este decisiv atunci când între azi și mâine crește, din nimic, o ușă. Și îl privești pe celălalt spunându-i tot. În liniște. Desculț.

“De ce?”, repetă ea.

Nu a auzit nimic din tot ce am spus privind-o. Nimic. Vorbele pot să ucidă…

“Pentru că mâine ești ...Tu. Pentru că azi ești...Tu. Pentru că eu sunt Tu. Pentru că fiind Tu...oricum va trebui să te iau cu mine...Și te voi lua. Să știi că te voi lua! Și cu cine vei rămâne fiind și de tine, și de mine, și de azi și de mâine golită?...”
“…?!”
“Mă auzi?”
“…Acum te aud…De ce ești desculț?”
“Am fost în parc.”
“Desculț?”
“Nu. Nu desculț. Dar ca să te câștig pe tine i-am lăsat ceva parcului...Ca să nu mi te ia.”

Ea și-a luat cele mai frumoase sandale. Le-a pus pe degetul arătător de la mâna stângă. Cu mâna dreaptă m-a luat pe mine de mână.

“Hai în parc!”