podul de piatră al inocenței
s-a dărâmat
au rămas prăpastiile
din plexiglas și tăcere
prin care rătăcim ca diogene
cel înțelept și cinic
căutând un prieten
ori măcar un om suportabil
râpele întunecate
unde ne îngropăm neputințele
sub milenarele rădăcini ale fricii
ravenele înșelătoare
care promit extazul virtual
în locul suferințelor
nemilos de reale
când îmbrățișez copilul din mine
simt cum îl sufoc
dintr-o incomensurabilă dragoste
și atotputernică disperare