Solitară, într-o grădină plină de miresme,
Pe umerii fragili îi atârnă un șal ușor,
Acoperind cu țesătura fină,
O frumusețe ca din basme.

Cu ochi de un smarald mai frumos ca iarba,
Dar care-și plâng durerea în fiecare zi,
Simte că parcă a trăit degeaba,
Negăsindu-și puterea de a mai zâmbi.

În zadar încearcă natura să o înveselească,
Cu zumzet de albine și cântec de privighetoare,
Cu zile cu soare și livezi în plină floare,
Fata-i acum lipsită de orice simț.

Degeaba îi arată florile atâtea povești frumoase,
Cu prinți, balauri sau prințese curajoase,
Voința a pierdut-o de mult în mâna lui,
Acum nefiind decât o epavă fragilă ,
Lăsată la mila vântului.

În fiecare zi, își pune inima la loc,
Împrumutând gingășie și transformând-o în foc,
Dar frumusețea naturii e trecătoare,
Și fata cade iar în lumea-i lipsită de soare.

Azi o petală, mâine o frunză adună,
Lipindu-le cu lacrimi pe frageda-i tulpină,
Trudind de zor să le apere de furtună ce o să vină.

Cu ochi și buze că niște nestemate,
Lumea o consideră un giuvaer neprețuit,
Dar nimeni nu știe cât a suferit,
Cu o inimă mult prea rănită ca să țină
În fața unui sentiment neîmpărtășit.
Mihai Ana Liliana (M.A.L.25.05.2020).