Prin oraș, prin parcă veșnicul oraș,
eu merg de-atâta timp încet, cât să mă-nvăț cu mersul,
căci mult mai e (sau poate mi se pare?) până se termină vitirinele din dreapta
și din stânga,
cu bocetele lor cu tot.

Chiar dacă văd bine prin noapte sângele schimbat în toate cele
și peștii ce lucesc la suprafață din depărtările roșiatice,
eu tot mă pregătesc prin mersul meu. Sau mai bine scris
las mersul să mă pregătească cum știe el mai bine.

Oho! câte țeste nu au ieșit din asfalt până acum
încercând să mă înspăimânte cu viața trăită. Să fi avut o vâslă
în cap le-aș fi dat. Oricum, văzând că mă confundă
la loc se adânceau în sânge.

Îmi aduc aminte mereu:
E vremea!, am zis atunci. Așa a zis și el, ca un om mai mare ce este. Eram copil când ne-am jurat acestea.
Și de atunci pe drum mergem, așa cum știm mai bine: fără suflare.