avea cerul de culoarea vîntului turbat în pielea ei
vînătăi și cicatrici și întreaga lipsă de echilibru.
îi plăceau înălțimile amețitoare și de obicei urca pahar după pahar.
îi plăcea libertatea și de aceea nu avea granițe, nu se oprea
niciodată la un singur bărbat.
peste mine a trecut ca o tornadă care mi-a lăsat inima goală
în fața cîinelui înfometat.

îi place peștele, mănîncă mujdei de usturoi și nu știe să iubească.
dar ce-i iubirea pentru cineva care n-a fost niciodată iubit
ei i s-a pus totul pe tavă, ca unei regine, ei bărbații i-au stat
lîngă tălpile murdare, ea a avut totul și n-a apreciat nimic
pentru că n-a învățat iubirea, n-a învățat compasiunea
pentru ea oamenii sunt piese de go.

iar eu am iubit-o, pentru că m-am descoperit în ea, egoist
cu inima vînătă cum e cerul după moartea cuiva drag. m-am văzut
neputincios și beat, incapabil să merg drept înspre fericire
de parcă fericirea era în fiecare pas greșit, în fiecare obstacol.
acum părinții nu o mai lasă să bea, dar din cînd în cînd
găsește cîte-o sticlă de spirt, să se vindece.

eu nu mă mai vindec.