într-o bună zi, când ploua cu cicoare
iar pe ferestre, toamna mânjea cu mătrăgună,
mi-am adus aminte de tata

îmi petreceam timpul cu familia,
prieteni de tot felul, colegi de muncă
dar, nu şi cu tine...

tu erai ascuns în matrioşka memoriei
într-o cameră obscură a unui destin nedefinit
sentimentele mele se ascundeau înfricoşate
să nu le cer socoteală, să nu le scot la raport

iar eu cu acelaşi rânjet îngheţat pe inimă
trăiam fericit, în universul meu de carton
ce putea fi reciclat la infinit
doar trecut pe modul ingrat sau nepăsare
mai erau şi alte programe dar nu vreau să insist

drumurile spre tine sunt cele mai grele
nici cuvintele nu le mai găsesc,
parcă sunt prinse de cerul gurii
ca nişte harpoane de unică folosinţă
care se topesc la cea mai mică urmă de ezitare
la cel mai mic semn al neputinţei

mi-e dor de tine tată

mă mustră conştiinţa,
care mi-a mai rămas,
îmbrăţişările mele închipuite
au ajuns la tine prea târziu,
când boala scămoşită ţi-a ajuns şi în haine
când bătrâneţea te-a măcinat
punându-ţi pe umeri pietre grele de moară
din care ciopleai cu dălţi vii ca să doară
şi să se termine odată

ne vom revedea
deşi punţile dintre noi sunt putrede şi hâde
şi atârnă peste prăpăstii invizibile

undeva în inima mea,
există un loc pe care nu l-am închiriat
chiar dacă aveam oferte care mai de care,
acel loc unde bătăile inimii sunt mai dese
iar lacrimile căzute din cer
nu se opresc nici măcar în vremurile bune

i-am dat poştaşului scrisoarea
mă cunoştea şi-a tresărit puţin:
- Văd aici destinatarul, doar nu vrei să o duc în Rai!
- Ba da, acolo să o duci degrabă dar să nu întârzii,
tata e chiar nerăbdător, mi-a spus aseară printre rânduri