la 1:39 am nimic nu e nou
sub nori de sticlă și piatră ponce
în întuneric
privirea ta are ceva din tristețea animalelor de povară
din destinul acestora
nu dormi, nu levitezi, nu exiști

cari în spate sacul tău cu amintiri
un fel de cifoză vizibilă
de pe marte
de pe marginea patului
unde picioarele îți atârnă
sub toată prăpastia care se deschide dedesubt

vor trece turme de animale fantastice
cerbi lopătari cu ochi de absint fugind din calea șuvoaielor
urmele elefanților pline cu mâlul de peste zi
regrete ca niște capcane
pentru prigorii și mierle care vor să tresalte în piept
pentru absenți
pentru cei care își închipuie că se mai poate respira sub secete repetate
destine identice trăite separat și cu pretenția absurdă că nimic nu este la fel

mori de vânt pe întunecimea stâncilor
noi teritorii care nu au fost descoperite
lumi de celuloid și umbrele tuturor oamenilor
fiecare cu povestea ei tristă

ape care nu se mai rotesc
liziera, groapa cu var în care te cufunzi dat prin cenușă
și soarele ca o floare din sfori de cânepă
cu toate paiele ieșite prin pori

aceeași zi
aceeași tristețe îți va ștampila fruntea
încearcă să dormi
respiră rar, regulat și precis
ca o păpușă de lemn înviată sub ploile lui octombrie

ca tânguirea unei trompete în care suflă astmaticii
sub cupola unui bec cu vapori de mercur
ca o cazemată din care clănțăne
mitralierele de asalt

sub o astfel de lumină îți scriu
sub o astfel de stare

încă sunt viu ca un steag care flutură în susul catargului
ca un mort care nu a fost îngropat

încă respir
și pot arunca înspre tine blesteme, faruri, oglinzi

încearcă să dormi
vine și mâine, cât mai tiptil
ca un câine lovit în plin
de autobuzele pline cu navetiști