era o baltă mare de sînge și m-am apucat cu palmele
să-l adun, să-l pun la loc în trup. trebuie să umplu la loc trupul
cu sînge, cu aer, trebuie să iau creierii cu lingurița și să-i pun la loc în cap
iar inima trebuie s-o strîng în palme și să-i dau formă ca unei chiftele,
apoi ochii, să nu uit de ochii, mai întîi prin sugativă, să-i golim de durere
apoi cusuți la loc, ca lui martinel, ursulețul.

astea e partea cea mai ușoară, pentru că apoi îi văd iubirea, scursă
pe mai multe etaje pînă a ajuns în stradă, pînă au dat mașinile peste ea
au stropit-o în copaci, au luat-o pe roți, iubirea s-a împrăștiat în tot orașul
nimeni n-o vede, cei mai mulți nici nu știu că uneori poate fi verde
alteori e ca întunericul, cum să aduni iubirea de peste tot să o pui la un loc

băi, e clar, omului ăsta nu-i mai merge nimic, încep prin a-i da o mînă
că a lui s-a pierdut, îi dau și restul, că puterea lui de a trăi e ca benzina
care nu mai ia foc. mă așez în trupul lui și simt cît e de bine să fii
pe jumătate viu, pe jumătate mort, să nu-ți pese că din tine curge
viață și dragoste iar alții văd doar slăbiciune și vicii.

nu există bandaje pentru oameni ca noi, nu există nici măcar cuvinte.
mintea mea e ca peștera în care s-a aprins primul foc și s-a desenat
prima dragoste, cînd el și-a tăiat un deget și l-a lăsat ei acasă
cît era plecat la vînătoare.

erau mult mai multe stele pe cer atunci, aproape că era lumină noaptea.
cînd te uitai în apă îți vedeai sufletul, vedeai cîtă durere ești capabil
să înduri, cîtă dragoste poți suporta. vedeai pentru ce merită să trăiești
cum cuțitul e cel mai bun prieten al tău, cum prin inimă trece
tăișul să lase un om să meargă mai departe.