Împreunarea mâinilor despartă
Mai trec cinci oamenii porțile, ca beții
Îmi vând din carne, scuarul, precupeții
Când osul meu stă sus, lipit de-o poartă.

Sub ochi, s-a prins un iris, straja ceții
Fetița mea mă cheamă, de consoartă.
Să-mi țină fusta, sus, în clăi și soartă
Până se frânge ursul, dimineții.

Căci de vapoare mă agăț, cu zorii
Nu sfărâm ziduri, ci, în spate, las
O sfântă roată simplă de compas

Și pasul tău uitat, în valea morii.
Mi-a frânge grâul, ultimul rămas
Dar nu în nopți de soare, de-a strânsorii.