Frica lingea pietrele din parc
topită în pete de înghețată
se învelea cu pene de bazalt
în fuga umbrelor de viață

Era departe o făptură solitară
cu ochii mici de orbete naufragiat
din groapa lui uitată, nevăzută,
în drum spre conștiința de înalt

Cuvinte încrucișate mă împărțeau
ca literele sacre din padele
Nici viermi adânci, nici firea
dureroasă a ființei niciun alt

Ori pași ce tastau de neputință
cu lacrimi mari de struguri negri
mă cărau spre scaunul iubirii
spre omul de căință îmbătat

Lumina trece pietre îmi rămân
gândul aivea mă înfioară
e frig prin țara mea solară
și eu tot calc poate voi fi salvat.