Trebuia să fie o inimă desfăcută în mărgele.
O ploaie de primăvară la care tânjesc cu ochii închiși, desculță pe pământ viu, cu dragostea intrând și ieșind din mine ca o durere fără de trup, fără căldura din miezul oamenilor în care m-am așezat
ca o nimfă ce își visează frumusețea viitoare, învelită-n straturi peste straturi de praf magic și gânduri
tremurând la sfârșitul cărților
în locul unde te-ai îndurat să plângi și să-ți ucizi lacrimile.

Moartea este doar o metaforă, un vortex din care ai tăiat toate senzațiile și apoi aștepți să crească ceva nemuritor de superb.

Nimeni nu va ști cât de sus poate ajunge sufletul tău, cât de tare îți simți rănile când se mușcă din carnea ta, din abisuri și întuneric
doar vindecarea umblă în lumină ca un animal fără chip, îți sărută durerea cu dragoste și te preface într-un fluture sălbatic cu incisivi de metal.