Uite zidul crăpat care mă ține
întârziat în iadul dimineții,
și care sper să se rupă.
Doar metanoia mă mai poate
curăța de molozul din tavan.
Dumnezeu mi-a dat inimă,
am implantat cârpe de praf.
Dumnezeu mi-a dat creier,
am înșurubat tuburi catodice,
am plastifiat pielea.
Mi-am făcut propriul fulger
care mă pișcă să mă facă viu.
Dacă trec prin crăpătură
risc să se oprească.
Dacă rămân în ruina proprie
cu lacrimi, și fior,
lumina lui mă va prăji etern.